Poet este acela care se roagă cu lacrimi şi sînge în limba părinţilor săi.
Orice orientare programatică în literatură se validează prin opere individuale, pe care ideologia şi le revendică, nu le generează.
E sigur că nu o să trăim pînă la moarte.
Poetul trebuie să aibă faţă de limba în care scrie atitudinea unui prunc ce se joacă cu puţa. Adică să se folosească de ea ca şi cînd nu ar şti la ce foloseşte. Poezia nu are decît legături tangenţiale cu discursul nominal. Există o forţă gravitaţională a cuvintelor care ar putea fi chiar definiţia inspiraţiei. Orice poet va mărturisi că, oricît de implicat ar fi în propria scriitură, rezultatul trădează, adesea copios, intenţiile sale.
Oamenii puternici nu sînt expuşi în viaţă decît unui singur risc real: acela de a se plictisi.
Place ori nu biografilor şi sobrilor critici, opera se naşte din femeile care se lipesc precum timbrele pe destinul poetului. Maiestuoase şi ofuscate intră ele în destinul poetului. Unele ţin la băut, altele cheamă taxiul. În poezie, rezistă bărbaţii cu oase tari: nu e uşor lucru să ieşi pînă la colţ cu o mie de femei atîrnînd de gît, mai ales că te călăreşte şi muza în nopţile cînd ai dormi sincer.
Nu e nici un semn pe care să-l putem citi dar citim lucruri care nu sînt semne şi e bine aşa. Pătimaşi că avem lucruri de spus, chiar spunem lucruri. Cînd vom găsi locul nostru printre noi, se va vedea că l-am găsit: căci va fi o sărbătoare de pomină şi vor curge lichidele negreşit.
Că nu este alta mai cretină ocupaţiune şi mai fără folos zăbavă decît să te lupţi cu prostul. Dacă văd un prost în drumul meu, îl ocolesc de departe. Dacă îmi stă în drum şi n-am cum să-l ocolesc, îl zdrobesc scurt, fără regrete şi fără să dau explicaţii.
Viaţa asta nu e făcută ca să ne gîndim unde ajungem după ce murim. Dar e sigur că nu strică să ne gîndim puţin şi la asta.
Dacă aş suferi pentru fiecare femeie care se descurcă fără mine, probabil că m-aş tăvăli toată ziua de durere.
Din punctul de vedere al femeii, bărbatul perfect ar trebui sa aibă două vieţi. Una în care să trăiască intens, să aibă succes profesional şi social şi încă una în care să-i povestească ei cu lux de amănunte ce a făcut în viaţa în care a făcut ceva. Deşi, dacă mă gîndesc mai bine, a doua viaţă ar trebui să fie mai lungă. Uneori, durează o zi şi o noapte ca să povesteşti ce-ai făcut la o întîlnire cu prietenii care a durat, de fapt, vreo cinci ore.
Dacă şi cretinii s-ar putea recunoaşte între ei, aşa cum o fac oamenii inteligenţi chiar şi atunci cînd se află pe poziţii adverse, sentimentul cretinătăţii ar fi mai răspindit la specia umană decît dragostea.
Orice poliţă neplătită în viaţă, te va duce cu necesitate la obligaţia de a plăti dobînzi şi penalităţi la ea.
Viciile şi mizeriile marilor creatori vor stîrni întotdeauna un interes febril din motivul simplu că acestea pot fi disecate şi imitate pînă în cele mai mici detalii. Opera, niciodată.
Nici o cunoaştere nu e preferabilă intuiţiei valorii. De aceea, literatura de oriunde şi dintotdeauna e plină de exegeţi seci, de scrieri savante perfect inutile, de cunoaştere înaltă în formă dublată de o orbire de fond dramatică şi desăvîrşită. Nu cred deloc în poeţii care sînt fini analişti ai poeziei. Poetul e dator, dacă o are, să-şi inhibe vocaţia analitică, pînă la nivelul naivităţii, întrucît poezia e cunoaştere prin intuiţie şi simţuri. Sigur, asta nu înseamnă că aduc un elogiu inculturii, aşa cum vor înţelege cei lipsiţi de intuiţia valorii.
Scriitorul e, în multe feluri, ca monahul. Scriitorul care se apropie de scrisul său lipsit de umilinţă, cu gînduri de îngîmfare şi cu trufie, ca unul ce ar cunoaşte totul, nu va dobîndi nici un folos sufletesc de pe urma scrisului său. Scriitorul care scrie cu gîndul către laudele oamenilor, din trufie deşartă, va rămîne departe de orice înţelegere şi nu va avea altă bucurie decît să-şi graveze pe monumentul funerar, sub nume, titulatura „scriitor”.
În poezie, nu sînt interesat de perfecţiunea textului ci de puritatea stării care îl generează. Cîtă vreme e corect, textul e neimportant în poezie.
Am umblat mereu prin locuri ascunse şi primejdioase, cu gîndul că voi deveni înţelept şi voi afla marile taine ale lumii. Am aflat, astfel, că primul adevăr important îl ştiam, dintr-o carte, pe la paisprezece ani: omul e măsura tuturor lucrurilor. Patetic: am colindat prin canalizările înfundate ale lumii ca să aflu că oamenii sînt, în esenţă, buni, frumoşi, altruişti, capabili de măreţie şi demni să trăiască. Înfiorător: am aflat că adevărul cel mare îl ştiam de pe la zece ani, din cărţile cu poveşti. Şi anume acela că, sub forme adesea paradoxale şi necuprinse de minţile noastre, binele învinge întotdeauna!
E imposibil să alergi mai repede decît urmele pe care le laşi!
E foarte important despre ce vorbeşti atunci cînd vorbeşti singur!
Dacă femeile ar avea carte tehnică, orice prost ar reuşi, pînă la urmă, să citească.
Numai din dragoste mai pot.
Atîta metafizică ştiu şi eu, cît să nu-mi placă femeile grase, urîte şi sterpe sufleteşte.
Sper să trăiesc, cîndva, o mare tăcere, demnă de premiul Nobel pentru literatură.
Singurul lucru pe care îl preţuiesc în privinţa posterităţii e ca o tipă superbă să mă citească pe la anul 2970 şi să ofteze: Doamne, cu bun era Suciu ăsta!
Ca să arăt răuvoitorilor că am şi vocaţie analitică, voi spune că scriitorii sînt de două feluri: unii care au scris despre sex mai mult decît au făcut şi unii care au făcut mai mult decît au scris. Dixit!
Cu cît eşti mai selectiv în viaţă, cu atît rişti să ratezi mai multe cauze pierdute.
Din (ne)fericire, în viaţa asta totul este chestiune de copertă. Dacă s-ar pune ilustraţii după Cîntarea Cîntărilor pe copertă, sînt sigur că şi Sfînta Scriptură s-ar vinde mai bine şi s-ar citi mai mult!
Numai proştii cred că trăim ca să avem succes după normele sociale şi să fim fericiţi.
Ascultaţi ce spune un om care a fost bolnav. Pastilele sînt de două feluri – de supt şi de înghiţit. Alea efervescente sînt subversive.
Toate discuţiile duc la Roma.
Să te ferească Dumnezeu de proştii care scriu cărţi!
Mare curvă istoria asta! Cum a transformat ea un neam viteaz, dîrz, înţelept, ospitalier, generos şi creştin pînă-n dinţi într-o turmă de şopingari isterizaţi!
Mama m-a învăţat să nu scriu poezii cu necunoscute!
Adevărul e prietenul meu bun. Trag nişte beţii cu el de uită şi cum îl cheamă!
Seducţia e un act comercial pe plan emotiv/ sexual.
Habar n-aveţi cît de greu e să fii bărbat şi cîte texte trebuie să asculţi.
Îngerul meu păzitor e cam al dracului!
Singurul lucru nedrept în lumea asta e suferinţa celor lipsiţi de apărare: copiii, animalele şi femeile îndrăgostite.
Poezia seamănă cel mai tare cu moartea: toată lumea are parte de ea dar puţini îi percep frumuseţea.
Adevărul e cea mai mare minciună.
Publicat acum 5 days, 11 hours la 10:51 pm. 1 comment
În tabăra literară de la Crivaia, în anul de graţie 1992, împreună cu Robert Şerban şi Adrian Bodnaru (nici unul dintre noi nu debutase încă în literatură). Din nefericire, numele muzelor nu mi le amintesc, poate mă ajută cineva. Mulţumiri lui Aleksandar Stoicovici, care a găsit fotografiile în arhivele Cenaclului Pavel Dan din Timişoara!
Publicat acum 5 days, 15 hours la 6:31 pm. Add a comment
Cu mare plăcere găzduiesc acest text al prietenului meu, născut poet, Lucian Vasilescu. Şi vi-l propun spre meditaţie.
Generoasa propunere pe care mi-a făcut-o prietenul Horia Gârbea, aceea de a colabora la numărul din ianuarie 2012 al revistei „Luceafărul”, m-a găsit zgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unui registru cu coperte groase, la un poem. Cam de doi ani scriu aşa, cu tocul, şi sper ca, atunci când voi isprăvi, să public ce-am scris, într-o carte. Mi-am propus să fie ultima carte pe care am s-o public. Îi ştiu de pe acum titlul, îi ştiu şi subtitlul şi motto-ul. N-am să mai public cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul” este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început. Am început la 1 aprilie 1990, tot la „Luceafărul”, angajat de Laurenţiu Ulici drept secretar de redacţie. Pe atunci eram pregătit pentru ceea ce speram să se întâmple, acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat. Pe atunci viitorul îmi părea o formă pentru care credeam că voi genera şi eu conţinut. Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost. Pe atunci abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cu tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut şi că binomul gazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele sunt cele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nu stau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum.
Pe de altă parte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei „lumi literare” mai mult despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptarea instituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şi receptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text. Iarăşi anapoda. Sau cel puţin aşa cred eu.
În fine: constat şi că reacţia literară de rezistenţă la sistem este înlocuită, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, de o reacţie de adecvare. Drept pentru care mă voi adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimă carte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mă nutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sune patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie, complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşa să şi rămână.
PS
Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi publica volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despre modesta mea ratare personală)” anul acesta, la o editură importantă, dar care nu a mai publicat niciodată literatură, cu atât mai puţin poezie. Aş vrea ca, împreună cu editorul, să facem în aşa fel încât cartea să aibă parte de o lansare specială şi de o difuzare care să ocolească locurile/ reţelele comune. „Ţara mea…” va fi disponibilă exclusiv pe suport de hârtie. Celelalte cărţi, publicate de-a lungul vremii, vor putea fi găsite pe un site pe care îl voi „inaugura” în curând.
De aici înainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi, festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Totodată, am hotărât să nu depun, atunci când va apărea, ultimul meu volum pe masa niciunui juriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al oricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu acuz – doar constat şi mă recuz.
Lucian Vasilescu
Publicat acum 1 week, 3 days la 1:38 pm. 2 comments
Volumul “Mitologii amînate” a fost nominalizat la categoria “Cartea de poezie a anului 2011″. Cum cred că trebuie să mai treacă ceva vreme poetică pînă să-i pot concura la premii pe unii dintre scriitorii alături de care sînt nominalizat şi consider că simpla nominalizare într-o asemenea selectă companie este o onoare pentru mine, vă invit să votaţi volumul în topul realizat pe baza voturilor cititorilor. Puteţi vota la link-ul de mai jos! Mult succes tuturor!
Cum am și cîștigat topul respectiv, țin să vă mulțumesc tututor pentru voturi, pentru implicare, pentru zecile de mesaje de susținere și pentru faptul că ați dovedit, încă o dată, că fiecare scriitor are cititorii pe care îi merită! Clasamentul final îl găsiți la link-ul de mai jos.
Abonaţi-vă la sistemul de curierat al acestui blog. Acest lucru înseamnă că veţi primi, în mod automat, texte literare inedite ale autorului, în momentul în care acesta le consideră apte de a fi făcute publice.
Mulţumiri lui Aleksandar Stoicovici, care a găsit fotografiile în arhivele Cenaclului Pavel Dan din Timişoara!
