Interviu pentru revista Tribuna.

 

Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani

De vorbă cu scriitorul Adrian Suciu

- Adrian Suciu, ne cunoaștem de-o grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai cumințit…

- Alexandru Petria, ne cunoaştem de o grămadă de ani şi am făcut o grămadă de lucruri împreună dar, dacă ţi se pare că m-am “cuminţit”, nu mă cunoşti suficient de bine sau dai dovadă de un deficit în interpretarea istoriei noastre comune. Dacă mă cunoşteai suficient de bine, puneai altfel întrebarea. “…Dar parcă te-ai cuminţit… Asta seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii. Ne pregăteşti ceva?” Cam aşa ar fi trebui să sune întrebarea şi eu aş fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în detalii.

- “Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai bine încearcă o descriere a vieții literare românești. În așa fel încât să nu casc, marca Suciu.

- Viaţa literară românească în care trăiesc eu e frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu, există generozitate, bine, adevăr şi frumos. În viaţa mea literară, oamenii au suflete vii, poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea şi oamenii pot să bea împreună la masă privindu-se în ochi. Am descoperit secretul unei vieţi literare româneşti perfecte: mă înconjur doar de oameni vii, care îmi plac şi în prezenţa cărora mă transform permanent şi, în privinţa celorlalţi, îmi trăiesc viaţa ca şi cînd ei ar fi murit deja. În viaţa mea literară românească sînt scriitori interesaţi de devenirea lor umană, nu de tinichele şi căcaturi. Dispreţuiesc profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am fost toată viaţa un lup singuratic şi detest găştile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu mare voluptate pe toţi cei care afirmă public că ei ştiu ce e literatura şi cum se face ea! E plină viaţa literară românească, în accepţiunea pe care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni, de inşi care ies în piaţa publică dîndu-ne, cu suficienţă belferească, sfaturi definitive despre ce e şi ce nu e literatura, despre ce şi cum trebuie să scriem. În literatură nu trebuie nimic niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot ce ştiu despre literatură şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de ispita certitudinilor. Aşa se trăieşte în viaţa mea literară românească. Cealalaltă viaţă literară românească nu mă interesează şi nu-mi bat capul cu ea.

- Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai important pentru tine?

- Nu fac decît o diferenţă conjuncturală între ele. Trăiesc poetic şi creez ca un locatar al cotidianului.
- Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?

- Nu. Sub nici o formă.

- Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?

- Nici una. Eu mă despart violent de orice carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor şi merg mai departe

- Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea Scriitorilor… Cumvezi ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de alegere a conducerii?

- Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru delict de opinie. N-am niciun conflict cu Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe care îl întrupează dumnealui. O reluare a argumentelor de atunci ar fi şi utilă şi perfect inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o organizaţie stalinistă, de tip închis, măcinată de corupţie, funcţionînd în minciună, într-o scădere dramatică de prestigiu şi perfect incapabilă să reprezinte interesele breslei. Faptul că Nicolae Manolescu şi acoliţii săi se simt complet nevinovaţi în această privinţă poate ţine doar de nesimţire sau de un optimism maladiv. Sînt membru al USR, premiat de USR, voi continua să critic organizaţia din interiorul ei ori de cîte ori voi considera că e cazul şi, dacă nu le place de mine, n-au decît să mă excludă şi să tranforme USR într-o asociaţie a pupincuriştilor! În altă ordine de idei, la cum arată acum USR, o singură concluzie se impune de la sine: scriitorii români îşi merită soarta. N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă ei între ei la Congrese formale, cu rezultate pregătite şi ştiute de dinainte, n-au decît să-şi închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am treabă.

- Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre receptarea cărților tale.

- Exact mîine pleacă spre tipar “Un roman de rahat”, ediţia a doua. Prima ediţie s-a epuizat în trei săptămîni de la lansare şi pare a fi cel mai bine vîndut roman românesc al anului 2013. Nu am nici o grijă şi nici o preocupare privind receptarea, am doar plăcerea de a ajunge la cititori şi plăcerea de a interacţiona cu ei. Dacă adaugăm la asta voluptatea scrisului, e suficient.

- Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza la tabieturi, totuși…

- Nu am tabieturi legate de scris. Scriu oricum, oricînd, oriunde, din orice poziţie şi în orice stare.

- La ce lucrezi acum?

- Pe plan personal, lucrez la un nou roman. Pe planul vieţii literare româneşti în care trăiesc eu, continuu să girez, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9, în care am debutat pînă acum doisprezece poeţi români contemporani, unii dintre ei depăşind deja faza promisiunilor literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu o colecţie de poezie sub titulatura Poezia vie, la Editura Herg Benet din Bucureşti şi am marea plăcere de a inaugura colecţia cu un volum fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă în bibliotecă. Între timp, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Culturale Direcţia 9, una dintre cele mai dinamice iniţiative culturale private din România. E suficient, că mai am şi alte lucruri de făcut.

- Adi, încerci un Top 10 al poeziei românești?

- Nu. Detest topurile literare de orice fel. Şi mi-e milă de cei care au o viziune concurenţială asupra poeziei. În ce îi priveşte pe contemporani, eu spun tot timpul că cea mai mare curvă e posteritatea şi că e bine să aşteptăm să murim ca să vedem care am fost mai mari si care am fost mai mici!

- Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu regreți renunțarea la gazetărie?

- Există două emoţii pe care m-am educat să le evit: speranţa şi regretul. În feluri diferite, dar pornind din aceeaşi rădăcină, ele reprezintă o capcană. Lucrez cu datele realităţii şi îmi trăiesc viaţa fără milă şi fără iluzii.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

Posted in A(l)titudini | 1 Comment

O rană surîzînd în faţa ferestrei

Dacă faci rug, fă-l din cuiburi de pasăre,

să poarte focul amintirea pămînturilor de jos!

 

Conştiinţa de sine e cea mai cumplită boală.

Diagnosticată la timp şi tratată, ea se

transformă într-o rană care nu se pierde

decît într-o o rană mai mare,

pînă totul devine o rană vie surîzînd

în lacrimi în faţa ferestrei.

Posted in Poezie | 5 Comments

Mari scriitori ignoraţi

Manuscrisul uneia dintre cărţile importante ale secolului XX, Ghepardul lui Lampedusa, a fost refuzat spre publicare de o serie întreagă de mari edituri. A fost publicat, în cele din urmă,  după moartea autorului, de o editură care a avut inspiraţia să rişte publicarea unui roman ciudat, atipic, în afara canonului. Editura a devenit celebră şi a făcut bani de pe urma acestei inspiraţii iar literatura universală s-a îmbogăţit cu o capodoperă care ar fi putut la fel de bine să se piardă pentru totdeauna.

 

Ca un împătimit al poeziei, trăiesc o stare de perpetuă neîncredere faţă de tot ce este acceptat şi promovat de complexul literar-comercial pe care îl reprezintă literatura oficială. Uneori, greşesc. De cele mai multe ori, nu. Complexul literar-comercial îşi apără interesele şi asta e de înţeles. E de înţeles că marile edituri privesc publicul consumator de carte ca pe o felie de piaţă şi o sursă de venit. Cinic vorbind, e de înţeles şi faptul că, în acest scop, se folosesc orice mijloace. O armată întreagă de mercenari serveşte complexul literar-comercial. Specializată în mituri umflate cu pompa, armata aceasta cuprinde critici plătiţi să scrie de bine despre cine trebuie şi să voteze cu cine trebuie în juriile premiilor literare, ziarişti specializaţi pe cultură, reprezentanţi vasalizaţi ai mediilor academice, popor de toate felurile. Ei sînt cei care l-ar refuza din nou pe Lampedusa.

 

Înţeleg lucrurile acestea şi le privesc cu amuzată detaşare. Nu înţeleg, însă, uşurinţa cu care publicul se lasă păcălit. Nu mă refer la publicul de snobi, el e interesant doar ca spectacol uman: snobăreala în literatură are farmecul ei. Mă refer la publicul autentic de poezie, la iubitorii genului. Lor le spun că sînt manipulaţi şi păcăliţi: nici o revoluţie nu va veni dinspre marile edituri şi complexul literar-comercial înfeudat. Veţi găsi acolo poezie şi autori de bună calitate dar poezia vie va trebui să o căutaţi în altă parte. Ierarhiile oficiale, în literatură, trebuie privite întotdeauna cu o doză rezonabilă de circumspecţie! Iar eu vă voi vorbi despre mari poeţi români contemporani despre care, cel mai probabil, n-aţi auzit niciodată.

 

Ion Chichere. Egalul de necontestat al liderilor generaţiei 80, din punctul de vedere al celor cîţiva care i-au aprofundat creaţia, Chichere şi-a construit opera într-o boemă demnă. Personaj incomod şi nesupus, a fost total ignorat de complexul literar-comercial. Pe el l-au ocolit premiile şi laurii, în timpul vieţii şi în posteritate, dar poezia nu l-a ocolit. O operă poetică vulcanică şi profundă zace necunoscută  în vreme ce poezia de duzină invadează tarabele cu voie de la stăpînire. Cine nu a pătruns în teritoriile zgrunţuroase şi stranii ale liricii lui Ion Chichere nu ştie poezie.

 

Tehnica modernă îmi permite să vă şi ofer ocazia să-l cunoaşteţi pe Ion Chichere, în singura filmare cu el care există, la link-ul http://adriansuciu.ro/blog/ion-chichere-un-mare-poet-necunoscut-al-limbii-romane/ Vă garantez că nu va fi o întîlnire inutilă.

 

Ion Chichere a trecut la cele veşnice şi eu voi trece la Ion Tudor Iovian. Mi-e greu să vorbesc despre un poet atît de mare şi atît de ignorat pentru că el trăieşte şi am senzaţia că eu însumi sînt vinovat pentru tăcerea care îl înconjoară. Cunosc sute de poeţi români contemporani, dar pe Ion Tudor Iovian nu îl cunosc. Îi cunosc, însă, poezia şi voi spune că cine n-a trecut pe acolo nu ştie poezie.

 

George Asztalos e unul dintre cei mai puternici debutanţi ai ultimilor douăzeci de ani în poezia românească. Complet ignorat şi el de către complexul literar-comercial, s-a retras în teritorii de unde mă aştept oricînd să ţîşnească o operă care numai din rea-credinţă să poată fi ignorată.

 

Am scris cu dragoste despre oamenii aceştia, ca unul care ştie că un mare poet îşi împlineşte destinul prin actul creaţiei şi nu are nevoie de tinichele, recunoaştere şi recompensă. Dacă un singur cititor al acestor rînduri va avea curiozitatea să afle cine sînt oamenii ăştia şi să le descopere poezia, rostul meu aici, socotesc, s-a împlinit. Evident, cei trei sînt nişte cazuri simptomatice, cunosc mulţi mari poeţi îngropaţi în uitare şi mă desfăt cu poezia lor de cîte ori minciuna literaturii oficiale mai produce un spectacol de artificii la care cască gura naivii.

 

În ce mă priveşte, voi scotoci după poezia vie, întotdeauna, pe margine, prin teritoriile mişcătoare al refuzaţilor, pe unde lumina reflectoarelor nu luminează şi unde actul creaţiei este ardere de tot. Ca un om liber voi umbla toată viaţa pe acolo, pe unde nu sînt certitudini şi nici komisari literari cu suflet încrăvăţit!

Posted in A(l)titudini | 2 Comments

Spitalul de-apoi

Doamne, trimite tu îngerul Tău să ne dea cheia!

Şi dacă are multe de lucrat îngerul Tău

şi-i e peste poate să ajungă la noi la masă,

trimite Tu unul de-al Tău să ne dea cheia!

Şi dacă toţi ai Tăi ară şi seamănă şi treieră

şi nu pot veni la noi la masă,

trimite Tu cîinele Tău să ne dea cheia!

 

Ne vom împrieteni cu el şi-l vom ospăta şi

ne vom bucura că ne-ai trimis cu el cheia

de la uşa spitalului în care se plimbă halate pustii

şi nesfîrşite medicamente se înghit singure,

fără să ceară voie nimănui.

 

De la uşa spitalului în care sufletul

se curăţă singur, cu pleoapele lui…

Posted in Poezie | Leave a comment

Şurubelniţa din vis

Cînd s-a întors odată acasă, Profetul popular

s-a găsit mort în pat. A luat din vis

o şurubelniţă lăsată acolo demult şi

s-a ostenit desfăcîndu-se în cele ce erau de desfăcut. S-a

desfăcut pe sine ca unul care şi-ar demonta bicicleta

la beţie şi a dat nume părţilor sale. A spus rotulei rotulă

şi pleurei pleură. Fiecăreia după numele ei. În bună

rînduială şi la vreme. A avut o mirare cînd a ajuns

la inimă. Inima era prea mare şi nu a avut cui se plînge.

Cînd te întorci singur şi te găseşti mort în pat

nu ai cui să te plîngi.

 

A ajuns la palme, a văzut

că semănau cu palmele tatălui său şi miroseau la fel.

Trecînd de la unul la altul, mirosul palmelor părinteşti

s-a aşezat pe şurubelniţă şi mai este şi astăzi acolo.

Posted in Poezie | 2 Comments

Tratat de ofilire

TINERETE

În adîncul casei sale, unde sînt lumînări

din care lumina se pogoară în lume cînd pofteşte ea,

Profetul Popular a descoperit că fiecare floare

se ofileşte în felul ei: unele au nevoie de timp,

altele au nevoie de aer, altele de căldură. A studiat

ofilirea în toate formele şi etapele ei şi a tras concluzii

pe care nu le-a lăsat scrise.

 

„Bucură-te de floarea care se va ofili!”

 

Atît a lăsat scris…

Posted in Poezie | 1 Comment

Sfaturi pentru Veronica Micle.

Posted in Video | Tagged , , , , | Leave a comment

Ne creştem femeile împreună

Cînd bem noi, inima se opreşte şi tremură.

Privirea Marelui Dement Alb

se pogoară asupra noastră ca o culoare necunoscută

care nu schimbă nimic şi nu tulbură vinul.

 

Cînd bem noi, inima e un cimitir de copii. Se merge greu

de la o masă la alta. Nu răzbim să străbatem

podeaua dintre mese. Fiecare

e un dumnezeu sinucigaş singur la masă.

 

Cînd bem noi, inimile noastre se muşcă una pe alta

şi ne simţim în ele ca la noi acasă!

 

Ne arătăm unul altuia cum se înnoadă drumurile.

 

Marele Dement Alb ne dăruieşte victoria

cum ai arunca o inimă de pasăre cîinelui credincios.

 

Ne creştem femeile împreună şi le cîntăm

cîntece aspre.

Posted in Poezie | 1 Comment

Inima e cît pumnul stîng

Cîntă un om singur pe stradă şi nimeni
nu deschide fereastra. Latră un cîine singur
pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra.

Şuieră vîntul singur pe stradă
şi nimeni nu deschide fereastra.

Iubita mea din piept, deschide tu fereastra
şi umple casa! Vom găsi un scăunel
pentru fiecare şi un pahar cu ceva. Vom
povesti despre lucruri îndepărtate şi
ne vor sticli ochii.

Inima unui om e cît pumnul lui stîng.
Cum să încapă în ea toate rugăciunile?
Cum să încapă în ea toate iubirile?
Cum să încapă atîtea şi atîtea lucruri în ea?

Nu-i aşa că, dacă aş veni eu acum
să-ţi spun că încap toate în pumnul mîinii stîngi,
m-ai socoti flecar?
Să ştii că Dumnezeu încape tot în pumnul mîinii stîngi!
Şi stepele Rusiei şi pustiile Africii şi grija pentru cei dragi,
mai dureroasă decît loviturile de moarte ale duşmanilor.

Sînt copii singuri pe stradă,
cu inima cît pumnul lor stîng şi nimeni nu deschide
fereastra. Deschide tu fereastra,
să nu mai fie copii singuri pe stradă!

Posted in Poezie | 3 Comments

Imany – you will never know

Posted in Muzică pentru mine | Leave a comment