Concurs de debut
Organizat de Centrul Cultural „Mihai Eminescu” al Sectorului 2 Bucureşti, aflat la a XI-a ediţie, concursul se adresează tuturor autorilor de poezie, proză scurtă, eseu, teatru, critică din întreaga ţară, indiferent de vîrstă. Singura condiţie este să nu fi publicat încă o carte. Concurenţii trebuie să trimită prin poştă (pe adresa: OP 49, CP 30, Bucureşti) texte de maxim 10 pagini. Autorii au dreptul să concureze şi la mai multe genuri (cu texte trimise în plicuri separate).
Fiecare text, nesemnat, va purta un motto. Acelaşi motto va fi înscris pe un plic mic, în care va fi introdusă o notă referitoare la adevărata identitate a concurentului: nume, adresă, număr de telefon. Acest plic va fi sigilat şi ataşat manuscrisului, apoi şi manuscrisul şi plicul cu datele personale, semnate amîndoua cu motto, vor fi introduse într-un plic mare pe care nu se va menţiona numele expeditorului.
Aceeaşi procedură va trebui urmată şi de participanţii la concurs care vor aduce personal manuscrisele la sediul instituţiei organizatoare (Centrul Cultural „Mihai Eminescu” din parcul Naţional – Bd. Basarabia, sector 2, Bucureşti.
Termenul limită – 15 mai 2010 (data poştei). Premiile (constînd în bani, nu numai în diplome!) vor fi înmînate pe data de 15 iunie 2010. Cîştigătorii vor fi anunţaţi din timp la ce oră şi unde va avea loc festivitatea de premiere.
Concurs de volume de debut „Ars Maris”
-lucrările pot fi expediate pînă la 10 septembrie 2010-05-01-
Asociaţia culturală „Ars Maris” şi Editura Galaxia Gutenberg anunţă lansarea Concursului de volume de debut „Ars Maris” (poezie şi proză – proză scurtă sau roman). Se vor acorda patru premii: Marele Premiu, respectiv Premiile I, II şi III, care vor fi decernate în cadrul ediţiei a IV-a a Festivalului „Ars Maris” de la Reghin (octombrie 2010). Lucrările premiate vor fi editate în cursul anului 2011 de către Editura Galaxia Gutenberg.
Condiţii de participare: concurenţii să nu aibă mai mult de 40 de ani şi să nu fi debutat editorial. Lucrările (1 exemplar listat; pentru proză maxim 200 pagini, 2000 semne/ pagină), semnate şi însoţite de datele personale şi de contact ale autorului, purtînd menţiunea Pentru concursul „Ars Maris”, vor fi expediate pînă la data de 1 septembrie 2010 pe adresa: Redacţia Editurii Galaxia Gutenberg, str. Republicii nr. 24, cod 400015, Cluj-Napoca, jud. Cluj.
Informaţii suplimentare la tel: 0724 225184, 0749 153967.
Publicat acum 4 months, 1 week la 4:58 pm. 1 comment
-fragment-
Uneori, mă trezesc noaptea visînd că beau ceai de cimbrişor. Cimbrişorul este o plantă aromată care e foarte bună de ceai şi care creşte la altitudini mari, adică la munte dar numai în ţările în care sînt munţi. Dacă te trezeşti noaptea visînd că bei ceai de cimbrişor, avînd în vedere că majoritatea oamenilor visează că zboară sau că sînt vedete în culmea gloriei, înseamnă că ai o gîndire avant-gardistă şi-ţi pui probleme inedite şi complexe. De pildă: cum arată lumea din perspectiva unui fir de cimbrişor? El are o familie, o mămică, un tătic la care le e dor să-l revadă şi habar n-au că a sfîrşit în fiertura unui domn de la oraş? Oare plantele de cimbrişor au o formă elaborată de educaţie a generaţiilor tinere prin comunicare tactilă la nivelul rădăcinilor şi oare există cimbrişori psihologi care scriu tratate voluminoase despre tot felul de probleme? În cazul ăsta, bibliotecile publice ale cimbrişorilor ar fi organizate, probabil, de-a dreptul în muşuroaie iar furnicile bibliotecar ar fi caracterizate de amabilitate, competenţă şi eleganţă în exprimare.
Într-o asemenea conjunctură, pentru cimbrişori, echivalentul fenomenelor meteo extreme la specia care scrie cărţi despre cum visează că bea ceai de cimbrişor este bălegatul vacilor, păscutul oilor şi pipilicul căţeilor rătăciţi prin peisajul alpin. Iar în situaţii de criză, cimbrişorii se adună în jurul unui foc de afine şi adorm doar după ce găsesc soluţii la problemele puse pe tapet (deşi ei nu cunosc tapetul). În adîncul celui mai adînc somn, e sigur că un cimbrişor visează că bea ceai de om şi începe să scrie despre oameni şi problemele lor.
E greu de crezut că m-ar putea convinge cineva de ceva. Visele cu ceai de cimbrişor sau oricare altele sînt singurele lucruri importante şi nici măcar la ele nu ţin deloc. Nu ţin deloc la lucruri. Cînd eram mic, tata mă bătea pentru că rupeam ghetele cele bune, hainele de sărbătoare şi caietele dictando şi eu l-am iubit foarte tare. După aia, din lene, eu n-am bătut pe nimeni, decît din obligaţie profesională. Mi-e aşa lene să bat pe vreunul sau să mă contrazic cu cineva că nici măcar nu sînt disponibil pentru relaţii interumane: nu poţi să ai relaţii strînse cu cineva pe care nu-l baţi sau nu-l contrazici, alea sînt relaţii superficiale cam ca relaţiile cu gîştele pe care le hrăneşti pe lac. Aşadar, sînt singur: mor de lene şi nu-mi place să am relaţii cu gîştele. Asta s-ar numi dilemă, adică un fel de chestie complicată din care, dacă ai ieşi, ţi-ar părea rău că ai ieşit şi, dacă nu ai ieşi, iară ţi-ar părea rău, nu neapărat că n-ai ieşit da’ ai avea aşa, un fel de regret.
Da! Mai ales regretele le urăsc. Sîntem o specie de regretaci, cred că de-aia o să şi disperăm şi dispărem pînă la urmă, nu de la bomba atomică sau de la încălzirea globală. În toate filmele de la TV e cîte o tîmpită care plînge după cîte un tîmpit, indiferent de natura relaţiilor dintre ei şi viceversa. Nu poţi să faci o plimbare de o jumătate de oră -îndiferent de oră- în parc fără întîlneşti cel puţin trei înmuietori de batiste de ambe sexe. Cred că, numai într-un an, mucii şi lacrimile de la regrete ar putea să înece piramida lui Keops, turnul Eiffel şi circuitul de Formula 1 de la Monte Carlo. Şi statuia Libertăţii, că cel mai mult se regretă în filmele americane.
Aşadar, nu regret nimic. Mă piş, mă… cutare, mă… cutare şi nu regret. Transpir foarte tare vara, e singurul fluid transparent pe care-l produc şi nu regret. Ultima dată am lăcrimat în burta lu’ mama cînd a avut ea pofte şi-a mîncat cîrnat fript cu un muştar aşa de iute că-mi iese şi acuma pe nas cînd îmi aduc aminte. Şi mama nici măcar n-a murit din indigestie pînă la urmă, a murit din cu totul şi cu totul alte motive, după ce mă expulzase pe mine în lumea asta de regretaci amatori că nici măcar la asta nu se pricep, ăştia regretă cu aerul că sînt înghesuiţi în autobuz sau că i-au călcat iubitele pe bătături la dans.
Cînd faci un lucru pentru prima dată după optzeci de ani, aproape că eşti emoţionat. Azi-noapte m-am căcat pe mine pentru prima dată după optzeci de ani. A fost catifelat, cald şi a mirosit a lapte acrit. Am visat leagăne, căluşei, cutii muzicale, turtă dulce şi un fluier de poliţist. M-am trezit cu privirea în ochii verzi ai Olgăi. Mi-ar fi plăcut să spună „te-ai căcat pe tine”. Dar ea nu face reproşuri. S-a chinuit să mă care în baie, m-a aşezat pe scaunul meu de duş, m-a spălat cu grijă, m-a pudrat cu talc pe coaie, a schimbat aşternuturile. A fost o zi oarecare.
-Să ştii că există pempărşi speciali pentru bătrîni, i-am spus. Ia bani şi du-te cumpără!
–Vreţi d-voastră?
–Da, vreau.
Am să mă cac pe mine în fiecare noapte care mi-a mai rămas. E ultima mea plăcere, n-o să mi-o răpească nimeni. Pempărşii sînt doar o manieră decentă de a-i spune Olgăi că e o femeie cumsecade.
Trupul amorţeşte şi-l uiţi. Mintea e un cinematograf din care nu poţi ieşi. Eşti silit să vezi toate filmele, nu ai răgaz, nu poţi întoarce privirea, închizi degeaba ochii. Un uragan de filme montate de diavoli beţi. Un cazan clocotind pe care nu-l poţi scoate din cap. Merită să mori fie şi numai să o faci să tacă.
Olga a şi-a adus copiii să-mi spună noapte bună. Copiii îmi plac, ei se uită la mine cu o privire lipsită de milă, copiii sînt cruzi, sînt vii, necastraţi.
-Ai învăţat să citeşti?
-Da, spune Tudor, am opt ani, deja citesc o carte.
Tudor arată de parcă ar atîrna. Parcă ar avea un cui la spate de care atîrnă şi cuiul merge cu el peste tot. Cred că nici nu poate dormi pe spate din cauza cuiului.
“Pacientul în vîrstă de 87 de ani este cunoscut cu PAR şi cu gonartroză secundară bilaterală operată pe partea dreaptă în alt serviciu (artoplastie cu PT – 2003). În 2008 în urma unui traumatism s-a diagnosticat luxatia PT genunchiului drept cu degradarea montajului, redusă iniţial ortopedic. Pe 10.03.2008 s-a practicat ablaţia PT şi datorită suspiciunii de proces septic local s-a montat un spacer de ciment acrilic. S-a instituit tratament antibiotic. Pe 27.03.2008 s-a practicat ablaţia spacerului de ciment şi artroplastie cu PT tip modular genunchi drept şi refacerea cu allogrefă masivă osoasă a femurului şi a tibiei. Pentru sutura plăgii a fost necesară prelevarea de autogrefă de fascie gambieră. Evoluţia postoperatorie a fost favorabilă. Recomandări bla, bla, bla.”
Doctorii sînt simpatici, cum se chinuie ei să pună pe roate orice hoit care le vine la îndemînă. Iar eu sînt un hoit de lux, numai ultima proteză m-a costat vreo zece mii de Euro. Plus ce-am lăsat prin spital în două luni de internare, anestezişti, asistente, chirurgi, brancardieri.
-Domnule general, nu trebuie să vă fie frică, anestezia e cît se poate de sigură, a spus anestezistul după ce şi-a luat plicul.
-Te bag în pizda mă-tii, i-am răspuns. Ţi se pare că fac pe mine de frică? N-am nici o frică, numai dureri care mă scot din minţi. Dacă eşti meseriaş, fă să ţină anestezia aia cît mai mult.
Am trecut prin trei anestezii generale şi am avut nefericirea să mă trezesc din toate trei.
“Numa’ atîta te blestem, a gemut unul după o noapte de anchetă, să nu mori în somn”. I-am tras un dos de palmă de-a scuipat vreo trei dinţi. În amintirea lui tata, să putrezească uşor.
Trag după mine un picior la fel de inutil ca o păpuşă de cîrpe în tratamentul cancerului mamar. Sînt la a doua proteză mobilă de genunchi şi dacă trăiesc destul să rod şi bucata asta de fier, o să-mi pună o proteză fixă. Cu speranţa că, poate, la a patra anestezie generală…
Publicat acum 6 months, 1 week la 4:41 pm. 1 comment