Dacă aş ajunge la magazinul cu destine, sigur
mi-aş lua unul second-hand, impermeabil şi atît de larg
încît aş pluti în el şi-ar trebui să mă încing peste mijloc
cu o sfoară groasă, cum am văzut într-un film că purta
Ioan Botezătorul. Cred că în filmul ăla în care
juca Maia Morgenstern cu Iisus Hristos dar nu sînt sigur.
Şi-apoi mi-aş căuta o femeie,
dar o femeie pe măsura costumului meu larg
ar trebui să aibă sexul binecuvîntat şi o femeie din asta
numai la casa de binecuvîntare se poate găsi.
Ar trebui neapărat să fi văzut şi ea filmul ăla
în care joacă Maia Morgenstern cu Iisus Hristos,
să stea pe bancă într-un parc oarecare,
avînd în stînga un castan oarecare, în dreapta statuia
unui scriitor oarecare, albită de găinaţul porumbeilor,
să mă aibă pe mine dinainte, să se uite la mine nepotrivit,
ca la un costum larg pe un trup strîmt şi să spună:
Toată viaţa te-am aşteptat şi încă o să te mai aştept!
Iar eu să o bat la fund cu sfoara udă,
să simtă şi ea măcar niţică durere.
În mine e-un îngeraş mic, locuind într-un întuneric roşu
împreună cu un număr de pisoi orbi. Cînd deschid ochii,
în albul lor se văd ochii pisoilor orbi şi fîlfîirea îngeraşului mic.
El îşi trage un scăunel în faţa inimii şi
joacă zaruri cu Dumnezeu care e
atît de rătăcit înăuntru încît pierde mereu. Şi se plictiseşte
să tot piardă şi îşi vede de treaba lui şi mă lasă
în seama îngeraşului mic şi îngeraşul mic
mă duce la curve şi la beţii. Îngeraşule, îi spun,
să te ia dracu pentru fiecare noapte în care au adormit
pisoii flămînzi în întunericul roşu
şi Dumnezeu s-a culcat învins! El rîde cu poftă şi spune:
He-he! Iar ai scris un text despre tine!
trăiesc răceli exotice: expectorez
tunuri, cadavre şi cai. trăiesc febre
pe care le studiază strategii
în ajunul marilor înfrîngeri. mă las
purtat prin saloane doldora de ficuşi
ca un grădinar beat printr-o livadă pe rod.
scriu lucruri cu un singur mesaj transparent:
sînt un bărbat alb, caucazian,
la mijlocul vieţii, cu o genealogie incertă,
îndrăgostit de el însuşi.
scriu lucruri ca şi cum
existenţa ar avea un sens.
doctorii îmi descoperă boli cu nume
aproape erotice şi mă îndrăgostesc de ele
fără preludiu.
copiii mei spun că nu sînt un tată bun
şi mă îndrăgostesc de imaginea mea
îmbătrînind singur la azilul taţilor rataţi.
pe scurt,
orice femeie care nu face sex cu mine e frigidă.
În acest al doilea capitol al debutului poetic al Mirelei Burhuc se reeditează, ca într-un continuu poemush de plush, un întreg univers al copilăriei. Fiecare vers actualizează o inocenţă şi o senzualitate fermecătoare. “Doar o prelungire de jocuri cu fragmente de pluş” – spune autoarea – “dar mama mă priveşte dincolo de oglindă / cu ochiul cît un oftat de cer”…Copilăria fiecărui poet e o certitudine. Prezentul o mirare perpetuă iar viitorul o teamă nedefinită. Citind aceste semne cu ajutorul autoarei, veţi avea bucuria să descoperiţi că toate temerile devin cu stupoare o liniştită certitudine.
George Asztaloş
-fragment-
Uneori, mă trezesc noaptea visînd că beau ceai de cimbrişor. Cimbrişorul este o plantă aromată care e foarte bună de ceai şi care creşte la altitudini mari, adică la munte dar numai în ţările în care sînt munţi. Dacă te trezeşti noaptea visînd că bei ceai de cimbrişor, avînd în vedere că majoritatea oamenilor visează că zboară sau că sînt vedete în culmea gloriei, înseamnă că ai o gîndire avant-gardistă şi-ţi pui probleme inedite şi complexe. De pildă: cum arată lumea din perspectiva unui fir de cimbrişor? El are o familie, o mămică, un tătic la care le e dor să-l revadă şi habar n-au că a sfîrşit în fiertura unui domn de la oraş? Oare plantele de cimbrişor au o formă elaborată de educaţie a generaţiilor tinere prin comunicare tactilă la nivelul rădăcinilor şi oare există cimbrişori psihologi care scriu tratate voluminoase despre tot felul de probleme? În cazul ăsta, bibliotecile publice ale cimbrişorilor ar fi organizate, probabil, de-a dreptul în muşuroaie iar furnicile bibliotecar ar fi caracterizate de amabilitate, competenţă şi eleganţă în exprimare.
Într-o asemenea conjunctură, pentru cimbrişori, echivalentul fenomenelor meteo extreme la specia care scrie cărţi despre cum visează că bea ceai de cimbrişor este bălegatul vacilor, păscutul oilor şi pipilicul căţeilor rătăciţi prin peisajul alpin. Iar în situaţii de criză, cimbrişorii se adună în jurul unui foc de afine şi adorm doar după ce găsesc soluţii la problemele puse pe tapet (deşi ei nu cunosc tapetul). În adîncul celui mai adînc somn, e sigur că un cimbrişor visează că bea ceai de om şi începe să scrie despre oameni şi problemele lor.
E greu de crezut că m-ar putea convinge cineva de ceva. Visele cu ceai de cimbrişor sau oricare altele sînt singurele lucruri importante şi nici măcar la ele nu ţin deloc. Nu ţin deloc la lucruri. Cînd eram mic, tata mă bătea pentru că rupeam ghetele cele bune, hainele de sărbătoare şi caietele dictando şi eu l-am iubit foarte tare. După aia, din lene, eu n-am bătut pe nimeni, decît din obligaţie profesională. Mi-e aşa lene să bat pe vreunul sau să mă contrazic cu cineva că nici măcar nu sînt disponibil pentru relaţii interumane: nu poţi să ai relaţii strînse cu cineva pe care nu-l baţi sau nu-l contrazici, alea sînt relaţii superficiale cam ca relaţiile cu gîştele pe care le hrăneşti pe lac. Aşadar, sînt singur: mor de lene şi nu-mi place să am relaţii cu gîştele. Asta s-ar numi dilemă, adică un fel de chestie complicată din care, dacă ai ieşi, ţi-ar părea rău că ai ieşit şi, dacă nu ai ieşi, iară ţi-ar părea rău, nu neapărat că n-ai ieşit da’ ai avea aşa, un fel de regret.
Da! Mai ales regretele le urăsc. Sîntem o specie de regretaci, cred că de-aia o să şi disperăm şi dispărem pînă la urmă, nu de la bomba atomică sau de la încălzirea globală. În toate filmele de la TV e cîte o tîmpită care plînge după cîte un tîmpit, indiferent de natura relaţiilor dintre ei şi viceversa. Nu poţi să faci o plimbare de o jumătate de oră -îndiferent de oră- în parc fără întîlneşti cel puţin trei înmuietori de batiste de ambe sexe. Cred că, numai într-un an, mucii şi lacrimile de la regrete ar putea să înece piramida lui Keops, turnul Eiffel şi circuitul de Formula 1 de la Monte Carlo. Şi statuia Libertăţii, că cel mai mult se regretă în filmele americane.
Aşadar, nu regret nimic. Mă piş, mă… cutare, mă… cutare şi nu regret. Transpir foarte tare vara, e singurul fluid transparent pe care-l produc şi nu regret. Ultima dată am lăcrimat în burta lu’ mama cînd a avut ea pofte şi-a mîncat cîrnat fript cu un muştar aşa de iute că-mi iese şi acuma pe nas cînd îmi aduc aminte. Şi mama nici măcar n-a murit din indigestie pînă la urmă, a murit din cu totul şi cu totul alte motive, după ce mă expulzase pe mine în lumea asta de regretaci amatori că nici măcar la asta nu se pricep, ăştia regretă cu aerul că sînt înghesuiţi în autobuz sau că i-au călcat iubitele pe bătături la dans.
Cînd faci un lucru pentru prima dată după optzeci de ani, aproape că eşti emoţionat. Azi-noapte m-am căcat pe mine pentru prima dată după optzeci de ani. A fost catifelat, cald şi a mirosit a lapte acrit. Am visat leagăne, căluşei, cutii muzicale, turtă dulce şi un fluier de poliţist. M-am trezit cu privirea în ochii verzi ai Olgăi. Mi-ar fi plăcut să spună „te-ai căcat pe tine”. Dar ea nu face reproşuri. S-a chinuit să mă care în baie, m-a aşezat pe scaunul meu de duş, m-a spălat cu grijă, m-a pudrat cu talc pe coaie, a schimbat aşternuturile. A fost o zi oarecare.
-Să ştii că există pempărşi speciali pentru bătrîni, i-am spus. Ia bani şi du-te cumpără!
–Vreţi d-voastră?
–Da, vreau.
Am să mă cac pe mine în fiecare noapte care mi-a mai rămas. E ultima mea plăcere, n-o să mi-o răpească nimeni. Pempărşii sînt doar o manieră decentă de a-i spune Olgăi că e o femeie cumsecade.
Trupul amorţeşte şi-l uiţi. Mintea e un cinematograf din care nu poţi ieşi. Eşti silit să vezi toate filmele, nu ai răgaz, nu poţi întoarce privirea, închizi degeaba ochii. Un uragan de filme montate de diavoli beţi. Un cazan clocotind pe care nu-l poţi scoate din cap. Merită să mori fie şi numai să o faci să tacă.
Olga a şi-a adus copiii să-mi spună noapte bună. Copiii îmi plac, ei se uită la mine cu o privire lipsită de milă, copiii sînt cruzi, sînt vii, necastraţi.
-Ai învăţat să citeşti?
-Da, spune Tudor, am opt ani, deja citesc o carte.
Tudor arată de parcă ar atîrna. Parcă ar avea un cui la spate de care atîrnă şi cuiul merge cu el peste tot. Cred că nici nu poate dormi pe spate din cauza cuiului.
“Pacientul în vîrstă de 87 de ani este cunoscut cu PAR şi cu gonartroză secundară bilaterală operată pe partea dreaptă în alt serviciu (artoplastie cu PT – 2003). În 2008 în urma unui traumatism s-a diagnosticat luxatia PT genunchiului drept cu degradarea montajului, redusă iniţial ortopedic. Pe 10.03.2008 s-a practicat ablaţia PT şi datorită suspiciunii de proces septic local s-a montat un spacer de ciment acrilic. S-a instituit tratament antibiotic. Pe 27.03.2008 s-a practicat ablaţia spacerului de ciment şi artroplastie cu PT tip modular genunchi drept şi refacerea cu allogrefă masivă osoasă a femurului şi a tibiei. Pentru sutura plăgii a fost necesară prelevarea de autogrefă de fascie gambieră. Evoluţia postoperatorie a fost favorabilă. Recomandări bla, bla, bla.”
Doctorii sînt simpatici, cum se chinuie ei să pună pe roate orice hoit care le vine la îndemînă. Iar eu sînt un hoit de lux, numai ultima proteză m-a costat vreo zece mii de Euro. Plus ce-am lăsat prin spital în două luni de internare, anestezişti, asistente, chirurgi, brancardieri.
-Domnule general, nu trebuie să vă fie frică, anestezia e cît se poate de sigură, a spus anestezistul după ce şi-a luat plicul.
-Te bag în pizda mă-tii, i-am răspuns. Ţi se pare că fac pe mine de frică? N-am nici o frică, numai dureri care mă scot din minţi. Dacă eşti meseriaş, fă să ţină anestezia aia cît mai mult.
Am trecut prin trei anestezii generale şi am avut nefericirea să mă trezesc din toate trei.
“Numa’ atîta te blestem, a gemut unul după o noapte de anchetă, să nu mori în somn”. I-am tras un dos de palmă de-a scuipat vreo trei dinţi. În amintirea lui tata, să putrezească uşor.
Trag după mine un picior la fel de inutil ca o păpuşă de cîrpe în tratamentul cancerului mamar. Sînt la a doua proteză mobilă de genunchi şi dacă trăiesc destul să rod şi bucata asta de fier, o să-mi pună o proteză fixă. Cu speranţa că, poate, la a patra anestezie generală…
